Acasă Ştiri Cutremurul
Banner
Director firme InfoTurda: 55 de firme listate
  • Afaceri, Economie
  • Artă şi cultură
  • Computere, Internet
  • Construcţii şi amenajări
  • Cumpărături
  • Educaţie
  • Industrie
  • Mass-Media, Comunicaţii
  • Medicină şi sănătate
  • ONG
  • Servicii
  • Sport şi agrement
  • Timp liber
  • Transport, Auto
  • Turism
Recomandă pe facebook
Cutremurul PDF Imprimare Email
Scris de Ziarul 21   
Duminică, 13 Martie 2011 13:02
Marian Oprea„Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi” preciza domnul Luca în Capitolul 21 versetul 11. Oare aşa să fie? Pesemne se vorbeşte de semne. Iar noi stăm şi ne uităm. Şi uităm. Şi ne limităm la gândul că scriem la modă. Că dacă e la modă cutremurul, scriem de cutremur. Dacă sunt la modă bikini, scriem despre bikini. Sau să scrie alţii despre bikini şi noi să scriem despre sutiene? Indiferent! Întrebarea e ce ne facem atunci când în loc să fie la modă, e la odă? (Pardon, întrebarea asta era dintr-un alt context...)
Mereu încarceraţi în necesitatea unei alinieri la orice, oamenii uită să fie ei înşişi. Iar în timp ce uită, uită. Şi în loc să uite numai ce trebuie să uite, uită totul. Şi în plus se uită peste tot în jur numai ca să îşi caute identitatea, să vadă la ce coadă se aşează, de cine depind, cine le dă de mâncare şi de cine aparţin. Unii se dau religioşi (admiţând aici diferenţa între teoreticieni şi practicanţi), alţii se dau politicieni, alţii se dau filantropi, alţii se dau vedete, alţii se dau cu loţiune după ras (pentru că poate mai sunt care nu ştiu ce înseamnă „after shave”) frumos mirositoare şi zâmbesc tălâmb la fraieri, (adică fraierilor) în timp ce alţi se dau jos din pat dimineaţa ca să se zgîiască la acelaşi raft gol în frigider.
Între timp, toţi au vreme de pierdut în detrimentul propriei sineităţi îndreptându-se spre o alteritate din ce în ce mai insesizabilă, dar din ce în ce mai nocivă: „eu cu cine votez?”. Adică eu unde mă aliniez? Şi aşa, de frică, mai nou toţi se dau religioşi privind apocalipsa-n ochi. Ete: „Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând” asta mai zicea domnul Luca în acelaşi Capitol la versetul 9. Oare să ne liniştim, deci?
Starea de nesiguranţă persistă, dar ea nu vine din cer, ci de pe pământ. Eşti mai nesigur că cineva îţi ascultă telefonul decât că vin îngerii cu cele şapte cupe ale mâniei (parcă aşa erau), eşti mai nesigur la gândul că omul de lângă tine este ceva „şpion” acoperit care ţi se dă drept prieten decât că vine Antichristul să-ţi pună pecete pe frunte şi pe mâna dreaptă. La fel, eşti mai nesigur de ziua de mâine decât de ziua de poimâine.
Şi domnul Luca, pe care-l cităm, a mai pierdut ceva din vedere. O fi precizat el în versetul 10 cum că „Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie” în sensul că o să se întâmple chestii nasoale între naţiuni la nivel planetar, dar nu a venit cu o precizare de nuanţă, cu o lemă măcar, la toată treaba asta să spună cum ar fi când nu se ridică neam peste neam ci se ridică un neam împotriva lui însuşi. Atunci cum e? Cumva din interior? Oare dezintegrarea în ansamblu vine, de fapt, din interior aşa cum se dezintegrează o substanţă dacă ne imaginăm că atomii săi nu mai stau uniţi unii de ceilalţi şi o apucă lela prin univers? Aşa să fie? Sau e ca atunci când cei care crezi că te reprezintă se întorc împotriva ta, când cei de-un neam se întorc împotriva semenilor lor numai din necesitatea de-a se alinia la linia conducătorilor, impenetrabililor, invincibililor şi atot-ştiutorilor? Ca atunci când dormi cu duşmanul sub pat în timp ce tu credeai că ţi-e prieten şi el doar îţi păzeşte parchetul?
Poate că un alt fel de apocalipsă începe, de fapt, cu fiecare şi din fiecare şi începe atunci când nu mai este credinţă, crez, când acestea se transformă în credulitate. Când nu mai există echitate între membrii societăţii, când unii sunt mai egali decât alţii, când vin şi îţi vorbesc mereu în propoziţii la timpul viitor cum că or să facă şi or să dreagă şi că va fi bine. Adică cei care, ca să păstrăm tuşa de culoare, vor prooroci bunăstarea şi paradisul – mereu promis şi niciodată văzut – adică lumea aceea idilică pe care ţi-o îndeasă cu forţa pe gât încât te aduce în punctul de-a te apuca să faci trafic cu lămâi.
Dar şi despre cei care uiţi mereu că n-au făcut nimic bun pentru tine (ba dimpotrivă) dar îţi promit că vor face, şi despre ei aminteşte domnul Luca, numai că la versetul 8 pe care nu l-am uitat, dar pe care l-am lăsat mai la final, pe post de parfum, să mai îndulcească duhoarea din jurul uitucilor: „Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: «Eu sunt, şi vremea s-a apropiat.» Nu mergeţi după ei!”. Măcar de tura asta să-l credem pe domnul Luca, cel puţin atât cât să nu cădem iar într-o depresie fals-pozitivă şi să ne-apucăm să ne lamentăm iar ce poeţi mişto a avut ţara asta şi cum au ştiut ei, frate, să le-o zică exact în figură, adică aşa cum am şti şi noi să le-o zicem dacă am cita poetul: „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ” apoi să adormim satisfăcuţi şi liniştiţi ca pruncul ce-a râgâit după lăptic şi are scutecul uscat. Că-n cel mai rău caz ar putea fi vorba doar de un alt tip de cutremur: unul social, că la cel al conştiinţei pare-se că încă nu i-a venit vremea.
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Banner