Ioana pentru totdeauna sau drumul iniţiatic al cunoaşterii Imprimare
Scris de Ziarul 21   
Luni, 10 Octombrie 2011 14:00
recenzie de carteAurel Podaru (născut în Tritenii lui Pavel Dan, şcolit la Turda şi Cluj) este autorul volumului „Ioana pentru totdeauna”, Editura Dacia XXI, col. „Scriitorii la ei acasă”, Cluj-Napoca, 2011. O antologie de autor care cuprinde proze scurte din cărţile sale: „O fotografie veche, înrămată” (1995), „Chef cu terorişti”(2000), „Proasta de Claudia” (2004), la care a mai adăugat câteva povestiri publicate de-a lungul anilor în antologii, almanahuri, periodice.
Un discurs narativ limpede şi lapidar, fermecător prin simplitate şi firesc, cu o ţesătură subterană bogată în semnificaţii, ca o primă impresie. Construcţii epice desăvârşite ca formă, cu o fabulaţie simplă şi un conflict relativ comun, tratând teme general-umane: viaţa şi moartea, copilăria, iubirea ca drum iniţiatic etc., abordate însă într-o manieră modernă şi originală. Despre simplitate şi profunzime aminteşte şi prozatorul Virgil Raţiu când scrie despre una din cărţile lui Aurel Podaru: „A relata profunzimea prin simplitate este un har care mereu ascunde ceva tainic, numai de autor cunoscut”. Aceeaşi idee o vehiculează şi Dan Stanca atunci când vorbeşte despre „O fotografie veche, înrămată”, volumul de debut al lui Aurel Podaru: „Este o proză de o simplitate deconcertantă în care şi ideile şi cuvintele par abandonate în favoarea imaginii fotografice nude, developate brusc pe retina celui care priveşte direct, fără să selecteze. Dar această simplitate, incredibil, le conferă un mister total”.
Dintre cele şase texte care alcătuiesc primul ciclu al volumului în discuţie, povestirea „Caii” poate fi considerată, pe drept cuvânt, o capodoperă a acestei secţiuni. O proză de inspiraţie rurală, cu accente autobiografice, în care Paul, copilul-narator, evocă figura tatălui său, căruia îi plăceau foarte mult caii, dar nu înţelege de ce acesta cumpăra cai slabi („cei mai slabi cai din târg, numai să nu fi fost bolnavi sau prea bătrâni”) şi-i vindea după ce-i făcea frumoşi, fără să urmărească, însă, vreun profit. „Multă vreme n-am înţeles de ce face treaba aceasta şi, ori de câte ori îl întrebam, îmi zicea că n-are rost să-şi piardă vremea dându-mi explicaţii, fiindcă tot n-o să pricep eu mare lucru”.
Iubeşte şi el caii, dar numai pe cei frumoşi: „Îmi era tare drag Murgu. De dragul lui, mă sculam dimineaţa devreme şi-l urmăream cum se scaldă în roua câmpului, alergând printre ovezele aurii. Îl purtam ziua întreagă de căpăstru, îl duceam la fântână chiar şi când nu-i era sete, stăteam ceasuri întregi lângă el să pască. Iar când îl încălecam, mă simţeam un adevărat rege, atât de mândru mi se părea că arătam în spinarea lui!”. Ocazia de a se simţi cu adevărat „ rege”, i se iveşte într-una din zile, când tatăl său îl trimite, călare, la „unchiul Ioan, din Hotaru Turzii”, cale de vreo 8-10 kilometri de casă. „Du-te şi spune-i să vină mâine dimineaţă la noi, mi-a zis tata şi eu l-am întrebat: de ce să vină unchiul Ioan mâine dimineaţă la noi? Ştie el, a zis tata, tu du-te şi spune-i ce ţi-am zis eu. Am scos calul din grajd, i-am pus căpăstrul, o pătură pe spate, am săltat în spinarea lui şi am pornit la drum, de-a dreptul peste câmp”. La întoarcere însă, pericolul unei furtuni năprasnice se arătă la orizont. Calul adulmecă şi el primejdia şi „Când tunetul bubui aproape şi fulgerul alunecă pe boltă, l-am simţit pe Murgu încordându-se tot, apoi ţâşni ca o săgeată înainte şi porni într-un galop nebun, de-a dreptul peste câmp. Vântul, stârnit pe neaşteptate, înclina ierburile foşnitoare, răsucea vârtejuri înalte de praf, soarele fusese repede înghiţit de nori şi tunetele se auzeau tot mai aproape, ca şi cum mii de căruţe ar fi trecut hurducăind pe un drum plin de hârtoape. Murgu alerga mâncând pământul!”
Cât o fi ţinut această cursă, contra cronometru, nu ne spune naratorul, dar „în momentul când am intrat pe poartă, căzură şi primii stropi de ploaie, răpăind printre crengile copacilor şi frunziş, apoi totul nu mai fu decât un vălmăşag de stihii; un hău sălbatic înghiţi lumina zilei şi vijelia se dezlănţui, făcând şi mai deasă întunecimea, înlăuntrul ei potop de lumini orbitoare se revărsau, văzduhul se cutremura de tunete şi ploaia curgea şiroaie…, trăsnetele cădeau unul după altul şi bubuitul lor făcea să răsun lumea întreagă…”
Din microromanul „Chef cu terorişti” (o rememorare a evenimentelor din decembrie 1989), autorul a ales un fragment („Scene dintr-o revoluţie”) în care secvenţele prezentate, cu o derulare cinematografică, halucinante de-a dreptul, îţi lasă impresia că naratorul s-a aflat efectiv în focul evenimentelor. „Pe plan literar, scrie criticul Tit Liviu Pop, o face atât de convingător, cu mijloace proprii scriitorului, încât creează convingerea că a trăit acolo, a participat, a înţeles şi a suferit. Şi totul cu un scris sobru, o notaţie scurtă, exactă, epurată de procedee artistic ornante – gravitatea faptelor nici nu o permitea”.
Scriitorul turdean are un farmec seducător al evocării, iar viziunea sa şi mesajul sunt exprimate subtil sau se relevă din subtext prin deducţia logică a cititorului, căruia îi dă impulsul să reflecteze asupra fiecărei poveşti, o story petrecută illo tempore, dar care este adusă în prezent prin arta şi specificul discursului. Mă refer la povestirile din ciclul „Proasta de Claudia”, adevărate bijuterii ale genului scurt, iar după ce le-ai parcurs „cu sufletul la gură”, cum se zice, ai impresia unei transgresii într-un spaţiu esenian, într-un univers al astâmpărului, în care omul este antrenat să parcurgă un drum sinuos al cunoaşterii, drum de căutare de sens, de iubire.
Paul, protagonistul-narator, este un Don Juan pentru care erosul devine un ideal, iar experienţele sale sentimentale nu fac decât să-l îmbogăţească afectiv, trăirile sale episodice îl fac mai omniscient, chiar dacă unele îi lasă în suflet umbre şi nostalgii. Iar aceste povestiri formează un tot unitar, într-o succesiune ascendentă de naraţiuni tip „love story”, liantul lor fiind atât personajul principal, cât şi mesajul: idealul pe care îl urmăreşte protagonistul în drumul său iniţiatic.
Caracterul ascendent al episoadelor pare a fi dat tocmai de febrilitatea căutărilor unui ideal: eternul feminin, un vis care devine realitate în ultima povestire, care dă şi titlul volumului – „Ioana pentru totdeauna”. Ioana – hotărât lucru - e femeia vieţii sale, pentru că Ioana e altfel decât toate celelalte femei pe care le cunoscuse - aventuri trecătoare, sau altfel spus, un fel de joc de testare: „ o femeie, altă femeie, una care îşi înşeală bărbatul, o fată naivă, o văduvă, una trecută de prima tinereţe, sau una pentru care eram prima ei dragoste, cu condiţia ca întâlnirile să poată fi înlocuite una prin alta, având aceeaşi valoare şi semnificaţie pentru mine” După prima fată cu care a dormit într-un pat („În pat cu Luminiţa”), urmează Claudia, care i se dăruieşte capitulând fără condiţii şi care a fost prima femeie în viaţa lui Paul („Proasta de Claudia”), apoi Codruţa, o făptură ciudată, care „ţine să-şi petreacă noaptea cu mine, deşi ştia că a doua zi iubitul ei o va cere în căsătorie”, ceea ce-l revoltă şi nu poate înţelege acest lucru. Urmează „Petruţa din deal”, „Mirela din Iris”, „Noua profesoară de engleză” şi altele, până la punctul terminus al căutării sale, unde o va întâlni pe Ioana. „Ioana pentru totdeauna”, căci „Eu mă supun unor norme pe care mi le făuresc singură, pe care le simt eu ca fiind drepte, şi morala mea vine ea ca să mă caute pe mine”.
Autorul a adunat în această antologie tot ce are el mai bun în materie de proză scurtă, oferind cititorului (mai mult sau mai puţin avizat) clipe de reală încântare sufletească şi spirituală.

Ioan ŞIMON